Peste lege și dincolo de etică? Arhiereii Bisericii Ortodoxe Române care ignoră limita de vârstă și nu renunță la putere

Moartea lui Ion Iliescu nu e doar dispariția unui fost președinte, ci și simbolul sfârșitului unei epoci. O epocă a puterii ținute cu dinții, a funcțiilor păstrate până la ultima suflare, a tăcerii complice și a rețelelor de influență întinse peste generații.

Dar dacă în politică acest capitol pare să se fi închis, în Biserica Ortodoxă Română, ecourile acestei epoci încă persistă. Sub mitrele grele și veșmintele brodate, se ascunde uneori aceeași sete de control, aceeași obsesie de a nu ceda locul, indiferent ce spun regulile.

Legea BOR: clară, dar ignorată
Statutul de organizare și funcționare al BOR e explicit: „Chiriarhii care au împlinit vârsta de 75 de ani și care nu au episcop‑vicar sau arhiereu‑vicar vor propune, statutar, doi candidați eligibili pentru această demnitate bisericească.” Este o prevedere clară, gândită pentru a preveni tocmai eternizarea funcției, stagnarea și blocarea ascensiunii altor voci din interiorul Bisericii. Și totuși, realitatea ne arată că bătrânețea în BOR nu e doar acceptată, ci adesea transformată în blindaj de neatins.

Studii de caz
Cazul 1: ÎPS Nifon de la Târgoviște – 81 de ani și liniștea celor care conduc din umbră
ÎPS Nifon, născut în 1949, a atins vârsta‑limită. Nu are episcop‑vicar. Nu a propus candidați. Nu a făcut niciun pas spre retragere. E prezent, tăcut, influent. Are relații vechi, solide, în politică, administrație, universități. Un alt exemplu de ierarh care a învățat de la Iliescu tăcerea strategică și dominația calmă. Fără scandal. Fără explicații. Dar și fără plecare.

Cazul 2: ÎPS Calinic Argeșeanul – 80 de ani și niciun semn că ar renunța
ÎPS Calinic, născut în 1944, are 80 de ani. A trecut de mult de vârsta‑limită statutară, dar rămâne pe scaunul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului ca și cum timpul nu ar conta. Fără vicar. Fără propuneri pentru succesiune. Fără intenție de retragere. După modelul „Iliescu”, Calinic pare că s-a contopit cu funcția. Retragerea? Nu e o opțiune. Pentru că, în acest sistem, funcția nu mai e slujire. E identitate. Putere. Control.

Etica duhovnicească sau cariera pe viață?
La moartea lui Iliescu, România și-a amintit ce înseamnă puterea ținută cu dinții până la final, fără să cedezi locul generațiilor următoare. La BOR, însă, aceste reflexe de regim vechi încă trăiesc. Când arhiereii nu respectă nici măcar regulile propriei Biserici, ce autoritate morală mai pot pretinde? Refuzul de a pleca nu e slujire. E control. Nici Calinic, nici Nifon nu au dat vreun semn că vor renunța. Nu e vorba de vocație. Nu e vorba de lipsa unor înlocuitori. E vorba de orgoliu, putere, rețele și frică: frica de a pierde controlul, de a fi înlocuit, de a se face lumină în urma lor.
Biserica sau cariera? Aici e întrebarea‑cheie. Mai este această slujire una duhovnicească sau este o carieră de tip baron local? Cum poate BOR să mai vorbească despre „slujire”, „lepădare de sine”, „viață smerită”, când propriile reguli sunt ignorate de cei care predică despre ascultare și lege?

Ce se ascunde în spatele refuzului de a pleca?

• Frica de pierderea controlului?

• Dorința de a-și păstra influența și rețelele de putere?

• Teama că, odată plecați, încep dezvăluirile, auditul, întrebările?

Poate toate. Poate doar orgoliu.
Dar, în orice caz, nu e vorba de „chemare de la Dumnezeu”. Dumnezeu nu are mandat prelungit pe sub masă.

Unde e Sinodul?
Patriarhul tace. Sinodul închide ochii. Regulile devin opționale. Se aplică doar celor mici. Biserica, în ansamblu, riscă să devină o instituție captivă, condusă de figuri longevive, dar blazate, mai preocupate să rămână decât să lase ceva în urmă.

Biserica riscă să devină exact ce condamnă
Când BOR cere tinerilor să asculte, să fie smeriți, să respecte rânduiala – dar permite ierarhilor să încalce statutul cu seninătate – mesajul devine gol. Ce este BOR? O comunitate de credință și ascultare sau o instituție capturată de arhierei eterni?

Concluzie:

Se încheie o epocă. Dar nu pentru toți. Moartea lui Iliescu a marcat sfârșitul unei epoci. Dar unii, în Biserică, încă trăiesc în ea. O epocă a funcției pe viață, a puterii netransparente, a retragerii amânate la nesfârșit. 81 nu e doar o cifră. E un prag de decență. E un test de caracter. E o linie pe care n-ar trebui să o treci cu aroganță. Dumnezeu nu e impresionat de ani în scaun, ci de curajul de a pleca atunci când trebuie. Biserica Ortodoxă Română nu are nevoie de ierarhi eterni. Are nevoie de oameni cu curajul retragerii, cu demnitatea încheierii.

Slujirea nu e stăpânire. Puterea nu e veșnică. Iar bătrânețea nu e scuză pentru încăpățânare, ci trebuie să devină înțelepciunea unor generali ai ortodoxiei de la care noi să învățăm!